zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Facebook Instagram Mail-bulk

Categorie: Opinii și controverse

De unde începe viitorul?

Posted on by Rareș Marcu

De unde ne începem viitorul? Cine îl alege? Cum va arăta acesta? Cântărește mai mult norocul, soarta ori șansa? Talentul ori munca? Pragmatismul ori spontaneitatea? Este trecutul cheia înțelegerii prezentului? Atunci care trebuie să fie cheia viitorului? Trebuie oare să mă instalez puternic în prezent pentru a galopa spre viitor?

Mai întâi, pentru noi, liceenii, ideea de viitor nu este doar o proiecție abstractă ori un exercițiu de imaginație, ci o prezență vie, adesea copleșitoare, care însoțește fiecare alegere, fiecare ezitare, fiecare bătălie interioară. În această etapă a formării, când eul se modelează din nesiguranțe și visuri, viitorul apare ca o chemare profundă, dar și ca o frică nespusă. Este asemenea unei linii a orizontului neclară, dar încărcată de promisiuni, viitorul însuși fiind o țesătură fină de visuri, temeri și alegeri.

Cred că la întrebarea „De unde începe viitorul?” nimeni nu știe răspunsul, însă… oare de unde vine întrebarea însăși? Scriind, îmi dau seama că izvorăște de acolo de unde izvorăsc, de fapt, toate istorisirile școlărești: din bancă. Banca este locul unde ne lovesc zilnic întrebările grele despre lume – lumea percepută diferit la fiecare oră, prin lentila fiecărei materii – însă mai ales întrebările despre noi înșine: Îmi place această materie? Mă văd profesând în acest domeniu? Pot să o scot la capăt? Ce mă face fericit? Pot eu oare să iau o notă mare la această materie grea? De ce nu o înțeleg? Ce au profesorii cu noi? Îmi voi găsi oare o profesie în domeniul preferat? O s-o dau în bară? Și ce fac atunci?…

Dedesubtul acestor întrebări se găsește ceva mai profund, mai neclintit, cu totul înspăimântător – două întrebări pe care se bazează toate celelalte îndoieli – Sunt suficient de bun? și Ce mă voi face când voi fi mare? La prima întrebare, în acest moment, n-am alt răspuns în afară de Habar n-am, iar la a doua aș face o mențiune: spunem despre noi că suntem deja mari, însă suntem oare…?

Gândindu-mă la școală, îmi răsună în minte, ca un ecou, observația curentă „Ce greu este ghiozdanul tău! Ce cari în el?”. Unii răspund că greutatea este dată de manualele vechi, alții dau vina pe multele instrumente de scris. Toți acești oameni însă nu înțeleg pe deplin greutatea ghiozdanului, căci în fiecare dimineață, când îl pregătim, punem în el, fără să vrem, și alte lucruri, pe care nu le vede nimeni: așteptări, frici, dorințe, visuri. Astfel, poate cel mai greu bagaj este acela pe care nu ni l-a pus nimeni în spate, ci noi înșine: acest „ghiozdan invizibil”, plin de gânduri care nu îți dau pace, replici nepotrivite, așteptarea unui sincer „Bravo”, dorințe arzătoare, neînțelegeri, speranțe, năzuințe, nesiguranțe… adică (din nou) viitorul.

În orice caz, tânărul aflat între inocența copilăriei și asumarea maturității privește înainte ca într-o oglindă care tremură. În ea nu vede răspunsuri, ci posibilități. A vorbi despre viitor înseamnă, pentru un licean, a vorbi despre sine, nu despre profesii, nu despre trasee impuse, ci despre sens. Despre aspirațiile autentice, despre curajul de a visa într-o lume care adesea cere pragmatism și conformism, despre a nu uita că drumul nu este dictat, ci descoperit. Că viitorul nu e o destinație fixă, ci o construcție vie, fragilă și profund personală. Importanța ideii de viitor stă tocmai în acest spațiu dintre incertitudine și putință. Ea devine forța care modelează identitatea în plină devenire, dar și sursa unor întrebări care clădesc verticalitatea interioară.

Astfel, în tăcerea acestor ani de formare, când întrebările devin mai importante decât răspunsurile, viitorul capătă sensul cel mai înalt: acela de a fi scris. Scris cu autenticitate, cu îndrăzneală, cu fragilitate umană.

Pentru a-mi scrie propriul destin am ales să merg împreună cu colegii mei la un Târg de facultăți internaționale, desfășurat la București între 15 și 16 martie. O oarecare „ieșire” am numit-o noi, o evadare de la testele și gândurile tipic școlărești în scopul proiectării sau uitării lor (ori uitării de sine) într-un spațiu nou, cumva idolatrizat de către provincialii ca noi: Bucureștiul. „Ieșirea” nu s-a dovedit, însă, instrumentul evadării, ci un puternic mijloc de autocunoaștere. Explorându-și opțiunile pentru viitor, eroul – adolescentul – descoperă, cu mirare și chiar nemulțumire, fluctuațiile din universul său interior, instabilitatea opţiunilor, a convingerilor şi a atitudinilor, iar această dinamică îl tulbură, măcar pentru ceva timp. Înțelege apoi că fix această dinamică instabilă poate deveni cel mai mare atu, întrucât astfel își poate construi, ca personajul lui Mircea Eliade, o personalitate care să integreze coerent miile de suflete şi zecile de conştiinţe pe care le descoperă în sine.

Am întâlnit astfel zeci de tineri de-o seamă cu mine foarte hotărâți în legătură cu domeniul pe care vor să-l îmbrățișeze, pragmatici, influențați mai mult de potențialul unui câștig mulțumitor decât de dorințele și pasiunile lor. Vin pregătiți de acasă cu o întreagă listă de căsuțe ce trebuie bifate pentru a ajunge la „succes”. Vin dornici să aleagă un drum care nu este în totalitate al lor, importante fiind pentru ei școala bună, locul de muncă bun și salariul bun.

Despre asta este oare viitorul? Cum rămâne cu fericirea? Este ea mai prejos de locul de muncă ori salariul dorit? Este trist că suntem oarecum învățați că putem alege ori „aceasta” ori „cealaltă”: ori voi avea succes, ori voi fi fericit; pot avea ori o familie, ori o carieră extraordinară. Societatea ne pune aceste lentile extreme, însă nu există și o cale de mijloc?

Trebuie, în primul rând, să ne putem imagina corelarea perfectă a celor două variante și abia apoi o vom putea crea în viața noastră.

Totuși, pentru fiecare dintre noi, viitorul poate avea o altă culoare. Unii îl pictează în albastrul calm al liniștii, alții în roșul pasiunii care nu se stinge. Unii îl văd printre norii de tehnologie, în timp ce alții îl caută în pământul fertil al simplității. Însă, în mijlocul acestor lumi posibile rămâne aceeași căutare: de sens, de apropiere, de lumină. De aceea, ce cred eu că este cu adevărat important nu este puterea, ci empatia. Nu viteza, ci direcția. Nu controlul, ci înțelegerea. Numai așa diferențele nu ne mai despart, ci ne îmbogățesc. Prin urmare, esența căutărilor noastre când scrutăm viitorul nu se schimbă, oricât de futuristic ar fi decorul, fericirea în forma ei pură rămânând acel ceva care nu poate fi programat, ci doar simțit.

Viitorul pe care ni-l dorim este, așadar, un spațiu în care întâlnirea valorilor morale (celeste) cu cele materiale (terestre) devine posibilă. Știm însă, că orice am face, viitorul nu este perfect, căci noi înșine nu suntem perfecți. El nu vine cu pași repezi, ci crește tăcut, în noi, ca o lumină care pâlpâie mai tare în fiecare vis. Nu este o linie dreaptă, nici un drum pavat cu siguranțe, ci o spirală de alegeri, dorințe și timp. Pentru fiecare dintre noi, viitorul poartă un chip diferit, desenat din speranțele noastre cele mai tăcute. Este odiseea din noi înșine. Nu trebuie să fie perfect, ci adevărat. Trebuie să conțină ceea ce ne face oameni: speranțe, greșeli și frumusețea clipelor trecătoare.

Viitorul se naște în fiecare dintre noi. Este acea scânteie divină, incoruptibilă, indivizibilă și nepieritoare. Este un punct de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimeni nu-l poate mărgini și nimic nu-l poate atinge, îl simți arzând până în măduva oaselor și-l vezi strălucind până în adâncurile cerului. Viitorul se construiește în sufletul fiecăruia. Trebuie doar să fim deschiși și să avem curajul să privim în interiorul nostru. În loc de extrospecție să practicăm, pentru început, introspecția: să ne descoperim pe noi înșine pentru a descoperi lumea, iar în loc să ne întrebăm Ce? (Ce vreu să mă fac când voi fi mare? Ce îmi place?) ar trebui să ne întrebăm De ce? (De ce vreau să mă fac astronaut? De ce îmi place acest lucru?). Vom găsi astfel un sens profund în tot ceea ce facem, iar viața va căpăta semnificații cu totul noi. Astfel, dacă învățăm să privim nu doar înainte, ci și înăuntrul nostru, viitorul va fi mai puțin o necunoscută și mai mult o oglindă – una în care vedem nu ce va fi, ci cine vom deveni.

Pentru mulți, însă, viitorul visat nu este decât reîntoarcerea la un trecut idealizat. Pare-se astfel că viitorul are legături puternice și cu trecutul. Este ca și cum viitorul ar fi o ușă, iar trecutul este cheia. Însă ce ușă deschid? Care este cea potrivită? Sunt ușile mereu aceleași? Duc ele către aceeași destinație? Nu, ele sunt răsturnate, amestecate, reperspectivate, dispuse labirintic. Sunt privite printr-o „prismă” ce le recalibrează permanent şi le arată, prin refracţie, într-o nouă înfăţişare. Fiecare trăsătură e ponderată, contrabalansată sau negată de multiplicarea portretelor. Ușile înaintează parcă şi se întorc într-un dans al sorții și al timpului, iluminându-se una pe cealaltă, centrul dedalic la care se raportează această dinamică fiind mereu „prezentul”. Viitorul capătă astfel mai multe nume: pentru cei slabi devine intangibil, pentru cei fricoși necunoscut, iar pentru curajoși – șansă. Însă, „viitorul” te sfințește oricine ai fi, întrucât te face să participi la un mister cosmic, un spațiu patronat atât de intangibil, cât și de necunoscut și de șansă. Depinde doar de tine ce ușă deschizi, căci cheia este singura care rămâne mereu aceeași.

Anatole France credea că „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naşte din el”. Altfel spus, axa temporală (trecut, prezent și viitor) nu devine altceva decât cadrul ce împletește melancolia – nu doar tristețea că ceva a trecut, ci și o formă subtilă de bucurie că acel ceva a existat – trăirea acelui ceva în forma prezentului și năzuința arzătoare de experimentare a unui nou ceva care te fericește. Această axă temporală însumează astfel efortul de a exista, străduinţa şi sagacitatea, sacrificiul şi inteligenţa, pasiunea şi curajul, ambiţia şi profesionalismul, încât, privindu-se în oglinda timpului, tânărul devine concomitent spectatorul trecutului și arhitectul viitorului.

Pe de altă parte, viitorul nu ar trebui să devină o fabrică de reciclat „trecutul”. Ar trebui să facem cumva ca viitorul să fie mai mult al meu, al celui de acum, decât al meu, al celui din trecut, întrucât eu însumi nu mai sunt același. În acest context, trecutul este substanţial, în sensul unei reconstituiri prin recunoaştere, însă nu ar trebui să ia locul actului de „a fi”, entuziasmului și spontaneității prezentului, pentru că singura promisiune a viitorului ne rămâne prezentul.

Prezentul devine, așadar, fructul trecutului și sămânța viitorului, căci trecutul are rădăcini, dar viitorul are aripi, iar în prezent se germinează viitorul!

La întrebarea „De ce este atât de complicat viitorul?” ne răspunde Victor Hugo, prin maxima: „Viitorul e încă şi mai mult al inimilor decât al minţii.”.

De aceea este atât de complicat și de frumos, pentru că este al inimii…

Citește și: CAIN ȘI-A ROS UNGHIILE

Mașina verde și frații ei vitregi

Posted on by George Răzvan Boteanu

În ultimii ani, cu precădere din 2020, am tot auzit zvonuri cum că până în 2035 nu vor mai exista mașini cu combustie internă, cele electrice luându-le locul. În anul 2024 aceste perspective au devenit mai puțin categorice, giganții auto fiind ezitanți cu privire la continuarea producției mașinilor EV. Unul dintre cei mai mari producători germani, Volkswagen, anunța la finele verii trecute că mai multe fabrici de baterii destinate producerii vehiculelor electrice urmează să se închidă, motivul fiind concurența neloială. Asemenea grupului VAG, și alte companii, precum Mercedes, Toyota, Volvo Cars și Ford, au făcut anunțuri care tulbură imaginea acelui viitor în care mașinile electrice vor avea exclusivitate.

Motivul acestei retrageri anunțate (concurența neloială) ar fi invazia mașinilor electrice chinezești în Europa, problemă căreia, însă, pare că i s-a găsit leacul: o lege adoptată la Bruxelles prin care li se aplică noi taxe, destul de dure, producătorilor chinezi. Astfel UE încearcă să-i sprijine pe producătorii de mașini electrice din cadrul Uniunii.

Pe de altă parte, o știre care le suflă în pânze iubitorilor de motoare cu combustie internă aduce în prim-plan o problemă care a fost dezbătută pe parcursul unui întreg deceniu, și anume rezervele de petrol. Până de curând ni se spunea că „aurul negru” se va epuiza până în anul 2052, conform unui studiu realizat la nivel global. Țările arabe, însă, au contrazis recent acest studiu, avansând informația că numai în Emiratele Arabe Unite mai există zăcăminte de petrol ușor accesibile extracției care ar asigura un consum ascendent timp de aproximativ 300 de ani. De altfel, reprezentanții Emiratelor Arabe Unite spun că zăcământul din țara lor, din punctul de vedere al cantității, este doar pe locul al șaptelea din lume. Conform studiului BP Statistical Review of World Energy 2020, la finalul anului 2019, EAU dețineau aproximativ 5,6% din rezervele globale de petrol, adică 13 miliarde de tone din prețiosul „aur negru”. La nivel global, s-a estimat că mai există 244,1 miliarde de tone de țiței.

Să nu uităm că unul dintre motivele pentru care s-a dorit trecerea foarte rapidă exclusiv la vehicule electrice a fost cel invocat anterior: epuizarea resurselor de țiței în perioada imediat următoare. Se pare că acest temei nu mai este atât de sigur. Apoi, cea mai mare problemă care se promitea să fie rezolvată de mașinile electrice ar fi încălzirea globală. Promotorii vehiculelor EV se mândresc cu faptul că „mașinile verzi” au amprenta de carbon zero, deci sunt complet nepoluante, eliminându-se astfel efectele distructive asupra mediului înconjurător. Dar unii specialiști nu s-au mulțumit doar cu promisiunile și declarațiile producătorilor acestei clase de mașini, așa că au făcut studii suplimentare, iar ele au avut rezultate oarecum neașteptate. Din păcate, rezultatele acestor cercetări demonstrează faptul că fabricarea unui vehicul electric este cu mult mai dăunătoare pentru mediul înconjurător decât poluarea pe care o produce pe parcursul întregii sale vieți un motor cu combustie internă Diesel.

O altă hibă a mașinilor electrice pusă în discuție în ultima perioadă o reprezintă reciclarea bateriilor atunci când ele trebuie schimbate. Sunt baterii de tip litiu-ion (Li-ion), foarte dăunătoare mediului înconjurator, în cazul în care nu sunt depozitate corect, însă nu doar aceasta ar fi problema. De cele mai multe ori, costurile generate de schimbarea unei astfel de baterii sunt mai mari decât prețul de achiziționare a unui nou vehicul electric. Astfel s-a ajuns, deocamdată doar în străinătate, la crearea unor „cimitire” de mașini electrice care se întind pe sute de hectare.

Minusurile conceptului de vehicul EV au avut consecințe clare anul trecut, în luna iulie, atunci când pentru prima dată a fost observată o scădere cu 40% a vânzărilor de mașini electrice. A fost un semnal de alarmă pentru producători, majoritatea luând măsuri imediate. Am dat anterior exemplul VAG. Volvo Cars a renunțat, de asemenea, la planul conform căruia din 2030 flota auto care avea să fie produsă ar fi constat în 90% mașini electrice și 10% mașini cu tehnologie Mild Hybrid. Gigantul american Ford a micșorat cu 12 miliarde de dolari bugetul pentru dezvoltarea noilor modele electrice. Exemplele pot continua.

Așadar, tot mai mulți producători renunță la planul prin care până în 2035 s-ar trece exclusiv la vehicule 100% electrice. Pare mai plauzibil, însă, un plan prin care mașinile hybrid ar domina piața auto, însă și aici există multe dezavantaje care, deocamdată, sunt mai mult sau mai puțin trecute sub tăcere de producătorii auto. Unul dintre acestea rămâne reciclarea bateriilor de tip Li-ion, folosite atât la vehiculele electrice, cât și la cele hybrid, pentru care nu există încă o soluție tehnologică viabilă. Trebuie luat în calcul și faptul că extragerea litiului este extrem de poluantă, iar procesele de prelucrare a acestuia din momentul extragerii lui până la obținerea produsului final, adică bateria, este foarte dăunător.

De asemenea, puțini dintre fanii EV își pun problema că o mare parte din energia electrică care se folosește pentru a încărca bateriile mașinilor electrice este obținută prin arderea combustibililor fosili! Lucrul acesta pune oarecum sub semnul întrebării prezentarea mașinilor electrice ca eco-friendly. Susținătorii acestui concept, de mașini cu amprentă de carbon zero, vin cu un contraargument: Cum rămâne cu energia pe care o produc centralele eoliene și panourile solare?

Răspunsul este unul destul de simplu. Energia venită din astfel de surse nu este produsă în mod constant, iarna panourile solare având o producție nesemnificativă, iar centralele eoliene nu produc decât în anumite zone geografice, în care există diferențe mari de presiune între masele de aer, având ca rezultat… vântul. Fără vânt…

Revenind la procesul de fabricare a bateriilor necesare vehiculelor EV, alte materiale folosite, în afară de litiu, care presupun procese foarte poluante pentru obținerea lor, cum ar fi cobaltul, nichelul, manganul și altele, alterează principiul eco-friendly pe care îl promovează producătorii de mașini electrice. Spălarea și purificarea minereurilor de litiu, de exemplu, este foarte nocivă pentru mediu, însă nu asta e singura problemă. Cu cât se produc mai multe mașini electrice, cu atât rezervele de litiu ale Terrei se impuținează, astfel că vom ajunge în câțiva zeci de ani la concluzia că litiul nu este regenerabil. Acest aspect pare a fi ignorat de mulți dintre producătorii auto, uitându-se parcă de argumentul invocat cu puțin timp în urmă, cel al epuizării resurselor de petrol ale Terrei, care aveau să se termine până în 2052.

O altă inițiativă controversată din lumea auto o reprezintă încercarea oamenilor de știință de a crea un combustibil cu amprenta de carbon zero. Porsche a reușit să facă acest lucru, combustibilul lor eco producându-se în Brazilia și având aproape aceeași putere calorică pe care o are benzina. Totuși, și în acest caz există, deocamdată, destule probleme: cantitatea redusă, întrucât este destul de scump de obținut, și mai ales nevoia dezvoltării unui motor care să funcționeze cu acest combustibil.

Deși pare calea de salvare a mediului, proiectul pentru un viitor complet electric, în care motoarele cu combustie internă sunt date uitării, stârnește tot mai multe polemici. Pare să mai fie un drum lung până la conceperea unui motor eficient atât din punct de vedere energetic, cât și din punct de vedere financiar. Deocamdată, deși e dezamăgitor, trebuie să constatăm că mașinile cu combustie internă rămân varianta cea mai ieftină și mai puțin dăunătoare și că multe dintre încercările producătorilor au scopul de a minimiza producerea de gaze cu efect de seră din partea consumatorilor, aceste companii nereușind să rezolve, însă, problema poluării din procesul de fabricare a vehiculelor EV.

Există, totuși, modalități de a ajuta mediul chiar folosind în continuare motoare cu combustie internă, „frații vitregi” ai mult promovatei „mașini verzi”. Prin intermediul reacției chimice Fischer-Tropsch, cu ajutorul radiației de tip microunde, masa plastică aproape de orice fel poate fi transformată în derivați rafinați ai petrolului, de la Diesel până la benzină și chiar kerosen. Astfel se poate face economie în consumarea „aurului negru”, transformând plasticul, cel mai mare poluant de azi, în ceva ce putem folosi pentru a ne deplasa.

Ar trebui, așadar, să ne punem mai multe întrebări legate de „mașina verde” și de viitorul ei. Mai este valabil planul global auto pentru 2035? Un răspuns clar pe care l-au dat deja majoritatea producătorilor este un mare NU. Urmează întrebările pe care încep să și le pună majoritatea consumatorilor: S-a încercat, oare, impunerea vehiculelor EV printr-o campanie nesinceră, omițându-se intenționat neajunsurile acestei soluții? Este ea doar o mega-afacere temporară sau va reprezenta acel viitor al mediului nepoluat la care visăm cu toții? Cât de repede vor apărea noi tehnologii, alternativă la EV, ca  bază a unui proiect plauzibil pentru viitorul auto?

Oricum ați răspunde, am convingerea că generația noastră este datoare să-și pună aceste întrebări, să reflecteze pe marginea lor și, cine știe, să găsească acele soluții pe termen lung benefice pentru civilizația umană și pentru mediu deopotrivă.

Citește și: Statuete cu pisici, o conferință „oarecare” și povestea tinerilor cercetători constănțeni la Caltech

Conversiunea la versiune

Posted on by Ana STALIANOV

Vă mai aduceți aminte când, undeva prin clasa întâi sau a doua, aveam o materie numită Dezvoltare personală? Nu mai știu cu exactitate ce făceam, dar îmi amintesc că doamna învățătoare ne vorbea despre respect, prietenie, bunătate, emoții și așa mai departe. Deși era o materie simpatică (nu pot spune că nu am învățat nimic), totuși pentru mine și pentru alți copii a fost, mai mult sau mai puțin, una din seria de umplutură, pur și simplu o nonromânomatematică.

Trecând de clasele primare și ajungând, în sfârșit, în rândul copiilor mari, surpriză! Ne-a întâmpinat și îmbrățișat până la sufocare domeniul dezvoltării personale, cândva marginal. El a devenit o entitate-fenomen ce se bucură de o popularitate cu mult mai mare decât matematica sau limba română.

Înainte de a mi se reproșa că aș suferi de vreun gicăcontrism când vine vorba de dezvoltarea, de evoluția personală, voi afirma tare și răspicat (sau, mai bine scris, cu font paișpe și boldat): Să înveți despre dezvoltarea personală nu este un lucru rău pe fond. Curentul dezvoltării personale ne-a adus și beneficii: oamenii sunt mai atenți la propriile emoții și reacții, la sănătatea lor, se îngrijesc, învață cum să-și organizeze timpul, citesc mai mult, relaționează mai bine cu ceilalți și așa mai departe. Recunosc, și eu am avut de câștigat urmând acest curent, tocmai de aceea spun că sunt de părere că e foarte bine că el există. Însă există și un dar. Chimia ne învață că diferența dintre medicament și otravă este dată de doză.

Deviza curentului este: Fii cea mai bună versiune a ta! Fii TU 2.0 sau TU 2.0.1 sau TU 2.7 sau TU 5000 sau… Ah! Care e cea mai bună versiune? Și de ce, mai exact, am ajuns să ne percepem evoluția prin versiuni? Nu, serios, de ce? Îndemnul acesta la versiune a devenit un sfat pe care toți influensării ni-l dau, este go(a)l-ul nostru in laif… De unde și până unde? Și, chiar așa, cum putem să îndrăznim să reducem ființa umană, repet, FIINȚA UMANĂ, la o problemă de rezolvat? Mi se răspunde: „Da, dar aceasta este o simplificare care îl ajută pe om să ia decizii, să acționeze, îi face bine, nu e un plan malefic de dezumanizare și de cucerire a lumii de către inteligența artificială!”. De acord. Până într-un punct.

Ce ne separă de mașinării? Ce ne separă de Măria Sa, Inteligența Artificială? Ce ne face oameni? Capacitatea de a gândi, de a conștientiza împrejurimile și împrejurările, de a ne conștientiza lumea interioară, de a lua decizii, de a evolua, de a avea emoții? Toate acestea pot fi automazitate, artificiale sau cel puțin simulate cu succes! Dacă îi negăm dimensiunea spirituală, dacă îi negăm sufletul, atunci, da, omul ar fi complet înlocuibil, ba chiar e de preferat să fie înlocuit, ar spune unii.

Și, totuși, noi nu suntem o mașinărie. Nu încă. Dacă am înțeles și eu o țâră din materia numită matematică, acea țâră este faptul că, pornind de la o ipoteză falsă, obținem haos, ceea ce se întâmplă acum, luând-o pe această cale. Deci, se pare că ipoteza e falsă. Deci, omul are suflet.

Percepția aceasta modernă a omului în versiuni, după cum (sper) am lăsat să se înțeleagă din paragrafele anterioare, duce la asemănarea lui crescândă cu mașinăriile, el pierzându-și dimensiunile mai adânci. Ni se spune că cel mai adânc punct în care putem ajunge este copilul interior și aici ne cam oprim. Ni se spune că, în mod aproape sigur, fiecare problemă își are rădăcinile acolo, așa că trebuie să ne vindecăm copilul interior citind cărți de self-help, uitându-ne pe net la diverși guru ai dezvoltării personale și mergând la psihologi.

Apoi, trebuie să mergem la sală, să facem mușchi, să fim atractivi (sau nu neapărat: să mergem pentru dezvoltarea noastră în toate domeniile); trebuie să mâncăm sănătos, să ne odihnim, să avem grijă de noi. Și trebuie să ne izolăm cât timp evoluăm, să stăm departe de ceilalți, căci ei nu sunt la nivelul nostru, să citim și mai multe cărți cu instrucțiuni, de preferat să ne facem o afacere pentru care să muncim zi și noapte, dar cu pauze, ca să nu ne epuizăm, și să socializăm, discutându-ne interesele deloc superficiale cu oameni de calitate (în acest punct trebuie să avem un cerc restrâns, nu mai suntem în totalitate izolați), oameni la nivelul nostru, și să facem bani, și să avem un partener aproape perfect (căci oamenii sunt diferiți, nimeni nu e perfect; cu toții suntem perfecți în felul nostru, dar fiecare om merită pe cineva care să-i satisfacă toate standardele, spuseră ântzeleptzii după secole de gândire) și – oh! – atunci am ajuns la cea mai bună versiune a noastră.

Dar – ce să vezi? – constatăm că încă mai avem chestii de rezolvat. Și ne punem iar pe toată această alergătură după țeluri profund benefice, dar lipsite de conținut.

E prea clișeic. E prea plictisitor. E absurd. Toată lumea are sfaturi de dat în variațiuni, însă ideea e cam aceeași: trebuie să ajungem la cea mai bună versiune a noastră.

Cum rămâne cu faptul că omul este o ființă copleșitor de complexă, multidimensională, cu tot felul de stări, de emoții, de trăiri? Cum rămâne cu faptul că omul este mai mult decât traumele lui, decât ce poate să câștige, decât ce poate să facă? Cum rămâne cu faptul că omul este, ei bine, om? Și ce este un om? Am zis mai devreme că e caracterizat de suflet și de dimensiunea lui spirituală, însă, când vine vorba de definit toate aceste noțiuni, putem încerca, dar în realitate habar n-avem. În om zvâcnește viața, zvâcnește o esență misterioasă, o taină. Omul nu poate fi simplificat, redus la bine și rău, la alb și negru. Omul nu poate fi convertit la versiuni pozitive și negative.

Problema noastră este de mentalitate. Am ajuns în punctul în care suntem la un pas de a ne converti complet la o versiune, la mașinărie, la nonuman. Desigur, (încă) nu ne confruntăm cu o apocalipsă a dezumanizării, însă trebuie să avem grijă. Temă de gândire.

Citește și: monologul ventrilocului – două veri

Roboți, mentați și călugărițe

Posted on by Diana-Maria BANU

Universul Dune a reușit să mă fascineze încă de când l-am descoperit, atunci când am văzut partea I a adaptării cărții lui Frank Herbert de către regizorul Denis Villeneuve, în 2021. În vremea aia, mare parte din fascinația mea pentru film, trebuie să recunosc, se datora spectacolului vizual, faptului că toată tehnologia și spațiul desfășurării evenimentelor păreau pe cât de distopice și îndepărtate, pe atât de familiare, dar și sunetului și coloanei sonore.

Abia după ce am vizionat în cinematografe și cea de-a doua parte a filmului am început să apreciez mai mult o altă față a poveștii, cufundându-mă în istoria acelui viitor complex, marcat de explorarea intelectului uman, fervoare religioasă și ecologie. Această lume m-a copleșit și m-a făcut să mă întreb: Există magie? Da, da, știu, nu mai am 5 ani, Moș Crăciun nu există, nici posibilitatea de a-mi începe o carieră în meseria de „prințesă” și ce treabă are o serie așa de serioasă de romane SF care abordează teme precum colonialismul și pericolul falșilor profeți cu… magia? Hai s-o luăm de-a fir a păr!

Ca majoritatea oamenilor, în copilărie am încercat să îmi demonstrez că puterile magice ale personajelor din desene animate și cărți nu erau doar ficționale, ba chiar că și eu le țineam undeva adânc ascunse în mine. Până în ziua de azi sunt convinsă că eu chiar pot vorbi cu animalele, pot manipula focul și apa și sunt în stare să mișc obiecte fără să le ating. Îmi trebuie doar nițel exercițiu… și poate un strop de noroc ca să mai trăiesc încă vreo 25.000 de ani, iar prin absurd, tot ce și-a imaginat Frank Herbert, scriind Dune, să devină realitate.

Într-adevăr, în universul Dune, „magia” nu este prezentă în sensul tradițional al cuvântului, nu există vrăjitoare călare pe mături sau magi cu toiege înalte, dar conține elemente de tehnologie avansată pe care în momentul acesta nu le putem descrie altfel decât ca fiind „fermecate”.

Încă de la începutul cărții, sunt prezentate două mari grupări: Ordinul Bene Gesserit, alcătuit din femei care își antrenează mintea și corpul pentru a influența comportamentul celor din jur, și Mentații, oameni pregătiți să își folosească mintea asemenea unui computer pentru a face calcule și analize pe bază științifică. Dar cum am ajuns de la „tap-tap” pe Tiktok la acești indivizi cu abilități extraordinare?

*

Odinioară, oamenii au pus mașinile să gândească pentru ei, sperând că astfel se vor elibera. Singurul rezultat a fost că alți oameni cu mașini i-au înrobit.

Ei bine, Frank Herbert explică apariția acestor organizații „antice” prin izbucnirea Jihadului Butlerian, o revoltă împotriva dominației inteligenței artificiale, societatea de la momentul respectiv fiind dependentă de activitatea computerelor, a „mașinilor gânditoare” (sub acest nume se regăsește în carte conceptul de „inteligență artificială”) și a roboților conștienți. Ca rezultat al abandonării oricărui fel de inteligență care o imită pe cea umană, oamenii din universul Dune au fost nevoiți să se adapteze acelor schimbări drastice, bazându-se din nou pe propriile abilități fizice și psihice pentru a umple golurile lăsate de ajutorul artificial. Spre deosebire de majoritatea operelor science-fiction, în care inteligența artificială apare într-o postură maniacă, de inamic, roboții încercând să preia controlul și să îi înrobească pe oameni, Frank Herbert alege să trateze acest subiect dintr-o perspectivă puțin diferită. În opera sa, nu mașinile reprezintă pericolul, ci oamenii care se folosesc de ele pentru a-i oprima pe ceilalți. Așadar, Dune devine mai degrabă un avertisment, oferindu-ne un comentariu social al cărui scenariu poate foarte ușor fi comparat cu evenimente și fenomene actuale. Ba, mai mult, filosofia întâlnită în Dune deschide calea spre un spațiu de discuție în jurul întrebărilor legate de esența umană și importanța conservării acesteia. Ordinul Bene Gesserit și Mentații sunt folosiți pentru a demonstra potențialul uman vast și în mare parte neexploatat, care ar putea rămâne ultima noastră resursă în situații limită.

În zilele noastre, deși nu ne confruntăm cu un „jihad butlerian”, există dezbateri în curs de desfășurare cu privire la implicațiile etice și impactul dezvoltării inteligenței artificiale. Deocamdată, putem spune că ne aflăm abia la stadiul incipient al avansului IA, tehnologia folosită în prezent fiind în mare parte inteligență artificială „îngustă” (Narrow AI), lipsită de conștiință de sine și concepută pentru a excela în îndeplinirea unor sarcini specifice sau în rezolvarea anumitor probleme, cu precizie și competență. Următorul „nivel” la care poate ajunge IA îi va permite acesteia să înțeleagă și să învețe orice sarcină intelectuală pe care o poate îndeplini o ființă umană. Această inteligență artificială „generală” ar putea fi un ultim precursor al conștiinței artificiale, moment din care, pe scurt, it gets crazy. Nu numai că se va naște o cu totul altă specie, dar acei roboți/ ființe/ persoane nonumane/ vrăjitori/ extratereștri/ lucruri super ciudate(??) vor putea cere drepturi și, implicit, vor avea și obligații. Fără îndoială, o lume ca aceasta, în care roboții devin egalii oamenilor este foarte greu de imaginat din perspectiva societății actuale, care încă eșuează în a respecta drepturile fundamentale ale omului. Cum vom putea să ne conformăm libertăților unor ființe non-umane, când respectul față de proprii semeni încă solicită un efort enorm din partea unora dintre noi? 

Din fericire pentru aceștia, până să ajungem să vorbim măcar de o inteligență artificială conștientă care să ne roage mai frumos sau mai puțin frumos pentru niște drepturi, un sistem de IA ar trebui să treacă cu succes o serie de șase teste, printre care:

  • Testul Turing (creat de Alan Turing, informatician, criptanalist și filosof britanic,

supranumit „părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice”):

O mașină și un om conversează în scris cu un al doilea om care nu-i vede și care trebuie să evalueze care dintre cei doi este mașina. Aceasta trece testul dacă-l poate păcăli pe evaluator o perioadă semnificativă de timp.

  • Testul cafelei (Wozniak):

O mașină intră într-o casă americană obișnuită și își dă seama cum să facă o cafea: găsește aparatul de cafea și cafeaua, adaugă apă, găsește o cană și pregătește cafeaua apăsând butoanele corespunzătoare.

  • Testul studentului robot (Goertzel):

O mașină se înscrie la o universitate, urmând și promovând aceleași cursuri ca oamenii și obținând o diplomă.

O mașină ar trebui să treacă aceste teste pentru a demonstra apropierea de umanitate. Făcând un salt în timp și spațiu spre un univers ficțional, în Dune omul este supus unui test prin care să-și dovedească umanitatea. Cucernica Maică (un fel de Papă al Ordinului Bene Gesserit) ține la gâtul celui testat un ac cu otravă (Gom Jabbar), în timp ce acesta trebuie să își introducă mâna într-o cutie a suferinței. Scopul testului este de a dovedi rezistența care îl diferențiază pe omul superior de animal.

Deoarece în Dune oamenii deja trecuseră prin „Iadul” războiului împotriva inteligenței artificiale și prin neputința unei societăți mediocre, aceștia au ales să se redescopere folosindu-și la maximum potențialul și învingându-și limitele. Spre deosebire de universul creat de Frank Herbert, realitatea ne obligă să căutăm echilibrul între ajutorul oferit de mașini și propriile abilități.

Deși teama și curiozitatea trezite în oamenii care nu pot face altceva decât să constate cum societatea își schimbă fața de la o zi la alta sunt complet normale în astfel de perioade de transformare majoră, această dezvoltare rapidă a „mașinilor gânditoare” ar trebui să ne atragă atenția și asupra pietrelor de temelie ale umanității. Numai prin înțelegerea esenței umane vom putea determina cât de mare ar putea fi pericolul unei inteligențe artificiale generale sau conștiente. În orice univers ne-am afla, omul își va dori să se autodepășească, chiar dacă asta înseamnă să își riște uneori existența. Istoria, lumea, întregul univers sunt parte a unei spirale în care orice sfârșit este un nou început.

Poate că magia nu există și nici nu ne vom apropia vreodată de capacitățile fantastice ale celor din Dune, dar setea de cunoaștere ne va purta acolo unde nimeni n-a mai fost vreodată.

Citește și: Note la o capodoperă dostoievskiană

Margini dizolvate

Posted on by Diana-Maria BANU

De la un timp îmi privesc viața ca dintr-un balon plutind deasupra capului meu, sensibil la orice pală mai puternică de vânt și intimidată de crengile ascuțite ale copacilor care m-ar putea sparge, lăsându-mă astfel pierdută de corp. Acest corp, corpul „meu“, de care sunt legată printr-o panglică subțire, roz, fragilă, îmi creează, până la urmă, un simț al identității, al aparținerii la o anumită categorie: om.

Deși doar de curând a devenit un sentiment repetitiv, la care mă întorc tot mai des, îmi amintesc anumite episoade asemănătoare de acum câțiva ani. În timp ce vorbeam, capul, mâinile și picioarele îmi deveneau ușoare, gata să își ia zborul și să mă lase cu propoziția rostită doar pe jumătate, de parcă izvorul cuvintelor adevărate a secat brusc. Realitatea devenea un vis, în care mă plimbam fără scop, fără cap, fără emoție. Mult timp am trecut cu vederea această senzație ciudată care mă înstrăina de tot ce știam a fi „real”, sperând să dispară de la sine. Deseori chiar așa se întâmpla, dar amintirea acelor momente derutante m-a făcut să mă întreb dacă mai există cineva care să treacă prin aceleași stări. Poate că totul se întâmplă, de fapt, doar în imaginația mea. După o simplă căutare pe Mereu-Salvatorul-Google am înțeles că acest lucru ar fi exclus (și chiar de aici vine salvarea, dar despre asta vorbim mai târziu).

Derealizarea și depersonalizarea sunt două tulburări disociative* care se caracterizează prin pierderea contactului cu mediul înconjurător, respectiv cu propria persoană. Te poți simți detașat de corp, de gânduri și de propriile acțiuni, devenind un simplu observator al vieții tale. Percepi tot ce te înconjoară ca fiind ireal, ca într-un vis sau ca într-un film din scenariul căruia nu poți evada. Ca să mă înțelegi mai bine, voi recurge la o comparație uzuală și cât se poate de banală, dar sugestivă: asimilează-ți corpul și întreaga persoană cu o casă în care trăiești de când te-ai născut. Ei bine, depersonalizarea poate face ca această casă să pară închiriată temporar de un străin. O casă în care nu mai știi crăpăturile din pereți și nici unde scârțâie podeaua. O casă a amintirilor surde ale copilăriei. O casă a ecourilor.

Majoritatea persoanelor care se confruntă cu aceste tipuri de tulburări suntem chiar noi, adolescenții. Deși cauzele dezvoltării acestora nu sunt încă bine cunoscute, este ușor de imaginat faptul că anxietatea și stresul asociate perioadei de continuă schimbare și formare a personalității pot doar contribui la o stare de îndoială și dezorientare. Pentru unii, aceste tulburări se manifestă prin episoade scurte, în timpul cărora „marginile“ corpului lor par să se dizolve, iar tot ce era limitat de acestea se scurge, se omogenizează, pierzându-se printre alte corpuri și obiecte fără margini. Iar apoi, ca și cum în acea mare învolburată de materie vie ar exista doi poli de magnet de același fel, corpurile se resping și se scufundă înapoi în propriul contur. Pe de altă parte, unele episoade sunt lungi. O persoană se poate simți deconectată de sine timp de săptămâni, luni sau ani, interval în care se obișnuiește cu lipsa unei identități prin „dizolvarea marginilor” sale, dar este conștientă de faptul că ceea ce simte este atipic.

Într-o zi, scrollând pe tiktok, am dat de o persoană care descria perfect aceeași evadare involuntară din realitate pe care am ajuns să o cunosc destul de bine. Deși prima mea reacție a fost una de scepticism (Vă rog, nu mai luați de bun tot ce auziți pe tiktok!), citind comentariile mi-am dat seama că tocmai găsisem un nume pentru ceea ce trăiam. Am fost ușurată că nu eram singură, nu m-am mai simțit  atât de fragilă și asta mi-a oferit alinare. Astfel am învățat că cel mai bun lucru pe care îl poți face în această situație este să vorbești deschis despre ceea ce simți. Odată cu vulnerabilitatea, vin satisfacția și recăpătarea încrederii în sine. Un obstacol impus de zidurile propriei conștiințe nu te va face niciodată mai puțin om, mai puțin demn de a avea acel spațiu sigur în care știi că ești ascultat.

Cu toții ajungem să ne întrebăm dacă lumea în care trăim este cu adevărat reală. Oare totul este o simulare? Oare tu ești singura ființă cu conștiință? Ești chiar tu, Truman? În încercarea de a găsi nu neapărat o explicație, cât un strop de speranță și consolare, îți propun următorul paradox: Dacă un copac cade într-o pădure fără a se afla nicio persoană în preajmă, va face el zgomot?

Întrebarea de mai sus îi pune pe gânduri pe mulți filosofi, fizicieni și chiar oameni simpli care se confruntă cu descifrarea lumii inobservabile, acea lume care este, de fapt, esența înțelegerii a ceea ce noi considerăm a fi real. Răspunsul ar fi că nu, copacul nu va face niciun zgomot atâta timp cât în apropierea lui nu există nicio ureche care să îl audă. Sunetul este prin definiție senzația produsă asupra organului auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Așadar, dacă nu există urechi care să audă… nu există zgomot. De bun simț, nu? Ce am vrut să spun prin fraza de mai sus este faptul că lumea devine reală prin tine, prin cel care o percepe, tocmai prin universul labirintic al minții tale.

Cum se depășește tulburarea disociativă a derealizării? Pe lângă purtarea unor conversații deschise (nu numai cu cei dragi, ci și cu un expert) și înțelegerea acestui paradox, un prim pas spre vindecare este să accepți acele sentimente, mai degrabă decât să te pierzi în ele, încercând să găsești ieșirea. Agață-te de senzații, gusturi și mirosuri, de orice îți face corpul să simtă. Deși motivul este neclar, muzica este lucrul care mă aduce de cele mai multe ori cu picioarele pe pământ. E curios cum muzica, ceva atât de necesar și totuși lipsit de sens în fața celorlalte nevoi vitale, te reconectează cu viața.

Dacă ai citit până aici tot ce mintea mea a putut traduce în cuvinte despre această experiență și nu ești convins, nu pot să te condamn. Mie însămi îmi este greu să accept lucrurile așa cum sunt, faptul că nu voi ști niciodată dacă măcar un strop din ce am scris în acest articol este autentic. Am încercat să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ceva atât de abstract, dar adevărul este că fiecare persoană are o umbră, o teamă ascunsă în spatele scânteii care ne face să ardem, să ne permitem să existăm. Așa că tot ce ne rămâne de făcut este să strângem de pe jos firul gândurilor noastre, marginile corpurilor lăsate în urma furtunii și să le dăm altă formă, să ne jucăm cu ele sau să le mestecăm printre măsele până devin un nou eu, un nou tu.

*Tulburările disociative sunt caracterizate de o întrerupere sau discontinuitate în integrarea normală a conștiinței, memoriei, emoțiilor, percepțiilor, reprezentării corporale, controlului motor și comportamentului.

Citește și: Premiul I la secțiunea POEZIE a Concursului județean de creație Literatur@. Lasă-ne să te citim, ediția 2024

(Pre)viziuni împlinite: Întâlnire cu Noland Arbaugh

Posted on by Tudor DURDUMAN-BURTESCU

Noțiunea de interfețe creier-computer a fost o caracteristică a science fiction-ului de zeci de ani. Filmele și emisiunile TV, precum Black Mirror, The Matrix și Ghost in the Shell, ne-au familiarizat cu lumile futuriste în care oamenii interacționează fără probleme cu tehnologia prin intermediul implanturilor cerebrale. Aceste reprezentări oferă adesea un amestec de viziuni utopice și distopice, explorând atât beneficiile, cât și potențialele pericole ale acestei tehnologii.

Neuralink, compania de neurotehnologie de avangardă co-fondată de Elon Musk, a făcut istorie în ianuarie 2024, când a realizat primul său test uman asupra unui tânăr de 29 de ani diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică (SLA). Această boală degenerativă progresivă afectează neuronii motori din creier și măduva spinării, provocând slăbiciune musculară și, în cele din urmă, incapacitatea de a controla mișcările. Intervenția, constând în crearea unei interfețe creier-computer, a marcat un moment important, cu potențialul de a revoluționa tratamentul afecțiunilor neurologice.

În ianuarie 2024, Noland Arbaugh a devenit prima persoană care a suferit o intervenție chirurgicală pentru fixarea implantului cerebral Neuralink. Procedura a avut loc într-o unitate medicală de înaltă tehnologie din California, o echipă de neurochirurgi de top de la Neuralink conducând operația. Un mic implant de dimensiunea unei monede, cunoscut sub numele de „The Link” (‘Legătura’), a fost inserat în creierul lui Noland, vizând în mod specific cortexul motor, care controlează mișcarea și comunicarea.

Dispozitivul conține 1.024 de micro-electrozi capabili atât să înregistreze activitatea cerebrală, cât și să stimuleze anumite regiuni neuronale, aceștia fiind proiectați să interacționeze cu neuronii prin citirea semnalelor lor electrice, cu scopul transformării acestora în comenzi digitale. Electrozii sunt mai subțiri decât firul de păr uman, iar plasarea lor permite transmiterea semnalelor neuronale către o interfață computerizată.

 Operația a durat aproximativ șase ore, iar Arbaugh a rămas conștient în anumite etape ale procedurii, oferind feedback în timp real echipei medicale. Obiectivul principal a fost acela de a-i reda lui Noland în special capacitatea de a opera dispozitive digitale doar prin gândurile sale, în contextul în care SLA îi limitase grav controlul mușchilor corpului. E util de știut că subiectul, Noland Arbaugh, a devenit eligibil pentru această procedură ca urmare a faptului că, în ciuda degradării fizice cauzate de boală, activitatea lui cognitivă rămăsese nealterată, ceea ce permitea urmărirea eficienței tehnologiei aplicate.

Procedura introducerii implantului Neuralink a necesitat precizia unei asistențe robotice pentru a implanta electrozii exact în regiunile neuronale corespunzătoare, fără a deteriora țesuturile înconjurătoare. Prin conectarea acestor electrozi la o interfață computerizată, neurocipul poate citi semnalele cerebrale ale lui Noland atunci când acesta se gândește să se miște sau să interacționeze cu dispozitivele. Aceste date sunt apoi transmise către un computer sau un smartphone, permițându-i să controleze dispozitivele doar prin intermediul gândurilor sale.

Medicii au monitorizat atent recuperarea pacientului și funcționalitatea cipului, observând traducerea cu succes a semnalelor cerebrale în comenzi digitale. Deși progresul său a fost gradual, Noland a demonstrat îmbunătățiri remarcabile într-un timp relativ scurt, recâștigând un nivel de independență pe care nu-l mai avusese de ani de zile.

Astfel, tânărul a ajuns la o autonomie sporită, constând în capacitatea de a îndeplini sarcini, precum navigarea pe internet, redactarea de emailuri și trimiterea de mesaje prin control mental, și la un angajament mental îmbunătățit, rutina sa zilnică incluzând chiar și explorarea aplicațiilor de învățare a limbilor străine, prin facilitarea unei învățări accelerate. Noland poate să se angajeze mental în lecții, exerciții de vocabular și gramatică, procesând informația mult mai rapid decât ar face-o prin metode tradiționale de studiu. Cipul oferă feedback în timp real, consolidând căile neuronale legate de memorie și procesarea limbajului.

Cu toată explozia de bucurie ce a însoțit succesul intervenției și observațiile făcute, una dintre preocupările principale rămâne riscul crescut de complicații, derivate din infecțiile care pot surveni, degradarea electrozilor sau defecțiunile mecanice. Acestora li se adaugă îngrijorările pentru sănătatea mintală a pacientului și, nu în ultimul rând, pentru confidențialitatea datelor, ce ar putea fi utilizate abuziv de terțe persoane.

Este neîndoielnic faptul că lupta pentru aplicarea unei idei revoluționare cum este implantul Neuralink duce la înlăturarea, pe rând, a fiecărei temeri și, în final, la atingerea scopului în varianta sa optimă, astfel încât răspunsul lui Noland Arbaugh –  „Acum pot face toate aceste lucruri doar gândindu-mă la ele” – să cunoască generalizarea.

Aventura lui Noland Arbaugh ca prim om care a primit un implant Neuralink este cu adevărat revoluționară. Tehnologia i-a permis să recâștige controlul asupra dispozitivelor digitale, să învețe limbi noi și să își îmbunătățească spectaculos calitatea vieții, în ciuda efectelor debilitante ale SLA. Experiența sa subliniază, de asemenea, potențialul interfețelor creier-computer de a înlocui tratamentele medicale actuale și de a îmbunătăți cogniția.

Viziunea lui Elon Musk pentru Neuralink este îndrăzneață și orientată spre viitor, având ca scop revoluționarea nu doar a medicinei, ci a condiției umane în sine. Pe măsură ce Neuralink continuă să se dezvolte, succesul său cu Noland Arbaugh va reprezenta un prim pas inspirator, dar drumul de parcurs este încă lung, cu provocări semnificative de depășit.

Citește și: Olimpiada Internațională de Limba Engleză – o experiență culturală prin ochi de voluntar

Moral? Periculos? Revoluționar?

Posted on by Irina PAPACOSTEA

Fie că ai auzit despre AI sub forma chat GPT-ului, fie că ai generat o imagine pe un program specializat, cu siguranță ai interacționat cu acesta măcar o dată. Și dacă te-ai întrebat cum funcționează AI-ul, care este influența sa asupra lumii noastre și asupra carierelor artiștilor sau cum a evoluat și va evolua el, voi încerca să-ți răspund. Iar dacă nu ți-ai pus încă aceste probleme, te încurajez să o faci, deoarece vorbim despre un subiect actual care va fi discutat mult de acum încolo și este necesar să cunoaștem posibilele influențe ale unei unelte atât de puternice.

Explicații tehnice

Manifestarea AI-ului în imagini, subiect pe care îl voi prezenta mai departe, este foarte răspândită. Poate că ai navigat pe Internet și ai văzut o imagine cu un șoricel la costum, spre exemplu. Însă lăbuțele șoricelului se contopesc cu fundalul într-un mod ciudat, are un deget lipsă sau forma sacoului său nu are sens. Poate că ai fost curios să vezi cum ar arăta un cățel pe Lună, așa că ai căutat pe Internet un site și ai scris aceste cuvinte pentru a genera o imagine sugestivă. Acestea sunt imaginile generate cu ajutorul AI-ului. (Imagini generate pe deepai.org)

Cum, mai exact, are loc acest proces de generare a imaginilor? Este interesant să vezi cum un program lipsit de creativitate sau de inteligență umană reușește să-ți pună pe tavă în câteva secunde o imagine ce reprezintă exact ceea ce ai cerut; evident, cu mici erori. Cum funcționează, așadar, algoritmii inteligenței artificiale care se ocupă cu generarea imaginilor? Pentru a putea genera imagini, programul are nevoie de o bază de date ce include imagini și descrieri pentru acestea. Spre exemplu, el va „învăța” să asocieze cuvântul scaun cu un obiect cu patru picioare și un spătar. Va vedea în ce context se află un scaun, lângă ce obiecte este întâlnit cel mai des și sub ce forme. Aceasta este partea simplă. Problemele apar atunci când ne referim la felul în care programul poate replica o imagine existentă sau, mai bine zis, o multitudine de imagini, într-un mod relativ unic.

O idee foarte răspândită, dar nu tocmai corectă, este aceea că programele AI copiază întru totul imaginile din bazele de date pe care le folosesc sau că formează un fel de colaj cu ajutorul acestora. În realitate, procesul este mult mai complicat. Pentru a genera imagini, programul trebuie mai întâi să analizeze baza de date primită, după cum am spus. Apoi, ia fiecare imagine individuală și o descompune în pixeli pentru a înțelege relația dintre acești pixeli; astfel va ști când un obiect este din sticlă și când este din lemn sau când este un scaun și când este o masă. Pentru a genera efectiv imaginile, are loc procesul de difuzie, în care există o imagine căreia i se adaugă treptat purici, apoi AI-ul trebuie să scoată puricii până ajunge din nou la o reprezentare clară. De aceea majoritatea imaginilor create cu AI vor fi stângace când vine vorba de detaliile fine.

După ce AI-ul este antrenat cu ajutorul acestui exercițiu de difuzie, el va putea să genereze imagini cu ajutorul unor simple cuvinte sau propoziții. Impresionant, nu? Ei bine, aici intervine prima problemă, prima discuție înflăcărată: discuția despre etică.

Așadar, etica

Una dintre primele întrebări care ne vin în mine când ne gândim la baza de date pe care o folosește AI-ul pentru a se antrena este aceea despre copyright, adică despre drepturile de autor. Imaginile folosite de AI-uri nu sunt pur și simplu selectate de un om oarecare; un astfel de program are nevoie de un număr enorm de referințe pentru a se antrena. Așa că AI-urile se folosesc de anumite baze de date, cum ar fi cele oferite de LAION (Large-scale Artificial Intelligence Open Network). LAION este o organizație ce are ca scop colectarea imaginilor însoțite de descrieri. Printre ele se numără și creațiile artistice care pot fi găsite pe Internet (spre exemplu pe Deviantart), indiferent dacă acestea sunt protejate de drepturile de autor sau nu, deoarece, în situația în care sunt protejate, LAION se folosește de link-uri pentru a aproviziona baza de date cu respectivele imagini și astfel nu încalcă propriu-zis nicio lege.

De asemenea, poate v-ați întrebat ce se întâmplă cu imaginile de pe Internet care au conținut problematic. Dacă acestea nu sunt selectate bucată cu bucată de un om, ci sunt adunate de o mașinărie, cum ne putem asigura că nu se strecoară în bazele de date imagini violente/ sexuale/ discriminatorii? Ei bine, nu putem. Deși există filtre, ele nu funcționează perfect.

Chiar la o trecere în revistă rapidă se profilează, deci, câteva probleme de etică. Cea a drepturilor de autor nu este deloc simplă, la momentul actual neexistând nicio lege care să clarifice folosirea anumitor imagini pentru a antrena AI-urile. Creațiile artiștilor alimentează bazele de date, deci automat sunt folosite abundent ca referință pentru programele de AI. Să adăugăm lipsa de control asupra conținuturilor problematice.

Dar, deși multă lume insistă că programele AI fură de la artiști, nu putem dovedi acest lucru, cel puțin nu tehnic. Dacă ne folosim de judecata noastră morală, putem constata însă că există elemente imorale în domeniul artei create cu AI. De aici voi porni cu următoarea temă ce merită atenție: pericolul pe care îl reprezintă AI-ul pentru artiști.

Este AI-ul periculos?

Îmi imaginez că ai auzit măcar o persoană protestând împotriva folosirii AI-ului, fie că te-a certat pentru că ai generat imagini stilizate pe Internet, fie că a comentat un afiș făcut de AI și expus pe peretele unei cafenele. Trebuie să recunosc, și eu tind să reacționez astfel când vine vorba despre AI, deoarece un lucru pe care mulți nu-l știu este că cei care sunt activi într-o direcție artistică se simt amenințați de rapida dezvoltare a AI-ului. De aceea consider că este necesar să informăm cât mai multă lume în legătură cu influențele acestor programe.

În primul rând, trebuie să înțelegem un lucru: artiștii fac bani prin artă. Aceasta este munca lor. Indiferent ce job ai, cu siguranță nu îți dorești să fii înlocuit de o mașinărie. Sună distopic. Însă, având în vedere cât de mult a evoluat AI-ul până acum, cât de ușor, ieftin și rapid este să-l folosești, începem să fim nevoiți să luăm această posibilitate în considerare.

Pentru a face o mică expunere a situației actuale, trebuie să revenim la problema bazelor de date. Dacă din baza de date, în urma unor instrucțiuni, AI-ul este pus să selecteze creațiile unui anumit artist, imaginile generate vor fi foarte asemănătoare cu cele folosite ca referință. Așadar, dacă zeci de oameni doresc să vadă cum ar arăta stilul unui artist activ în comunitate transpus în AI, nu au decât să genereze câteva imagini. Astfel, se produc în masă imagini foarte asemănătoare cu creațiile autentice ale artistului. Acest lucru poate avea un impact grav asupra surselor de venit ale respectivului artist: sutele de exemplare aproape identice vor scădea din unicitatea și impactul pe care-l avusese inițial creatorul. Căci, până la urmă, cine nu s-ar gândi: „de ce să plătesc un artist să-mi deseneze, când pot să obțin pe gratis un rezultat asemănător folosindu-mă de AI?”.

Din acest motiv se tem artiștii. AI-ul are, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, puterea de a fura joburi. Are puterea de a înrăutăți situația artiștilor activi și de a descuraja afirmarea de noi artiști. Arta necesită mult timp și efort; este demoralizant să vezi cum o mașinărie poate recrea produsul muncii tale în câteva secunde.

Însă există doar părți rele? Din fericire, nu. Nu putem controla direcția în care va merge folosirea AI-ului în artă, dar putem enumera câteva scenarii pozitive.

Cum ar putea revoluționa AI-ul arta?

Un lucru este clar; nu vom putea niciodată să oprim dezvoltarea AI-ului. AI-ul va continua să fie folosit în domeniul artei, fie că ne dorim acest lucru sau nu. Ce putem face, însă, este să informăm publicul în legătură cu ce înseamnă AI-ul, și să ne străduim, de asemenea, să-l folosim în avantajul nostru.

După cum am constatat, programele de AI sunt impresionante. Pot crea imagini frumoase, pot pune filtre peste imagini/ videoclipuri existente sau pot să creeze animații întregi. Deși la momentul actual acestea au elemente ce trădează prezența AI-ului, având în vedere rapiditatea cu care se îmbunătățesc programele este posibil ca în curând să vedem produse excepționale, lipsite de obișnuita stângăcie a AI-ului (acest lucru deja se întâmplă dacă vorbim despre generarea imaginilor stilizate).

Adoptând o perspectivă mai optimistă, trebuie să admitem, așadar, că AI-ul nu e o unealtă malefică ce va aduce distrugere în rândurile artiștilor, ci că, din contră, folosit etic îi poate ajuta nespus de mult pe creatorii de artă. Un exemplu este procesul prin care se creează o animație; este un proces dificil, ce necesită multă muncă, de cele mai multe ori fiecare frame fiind desenat individual. Cu ajutorul AI-ului, această muncă poate fi ușurată imens, fără a diminua expresivitatea artistică și mai ales fără a fura un loc de muncă.

De asemenea, arta AI ar putea deveni o categorie complet separată, fără a amenința arta tradițională. Într-o lume ideală, toți vom cădea de acord să fim onești și să anunțăm publicul dacă imaginea prezentată este desenată manual sau dacă a fost generată de un program specializat. Dacă aceste lucruri se vor și întâmpla, rămâne de văzut. Avem multe întrebări și puține răspunsuri, momentan.

În concluzie…

Dacă ești artist, ține minte să nu-ți introduci creațiile în bazele de date folosite de AI și continuă să ai încredere în abilitățile tale. Integritatea artistică va rămâne cel mai probabil intactă, măcar o vreme de acum în colo. Iar dacă nu ești artist, ține minte să-i tratezi pe artiști cu respect, recunoaște-le meritele și nu uita de frumusețea artei create de mâna unui om.

AI-ul nu va dispărea probabil din viețile noastre, așa că este necesar să avem o abordare corectă în legătură cu acesta. Informându-ne, facem un bine tuturor, deoarece putem decide cum să acționăm mai departe, acum că înțelegem mecanismele și consecințele. Încurajez pe toată lumea să rămână conectată la subiectul AI-ului, deoarece are o influență imensă, mai ales în domeniul artei.

(grafică de Irina Papacostea)

Citește și: Prietenii din Marmara

Cum este influențată opera de contextul ei istoric?

Posted on by Maria-Alexandra LEFTER

Între notițele din dulapul meu, adunate laolaltă într-o grămadă de cuvinte și cerneală, se află lecțiile de istorie și de română. Se împletesc într-o ființă vie, cu respirație îndulcită de note de mosc, care se apleacă peste biroul meu și mă privește cu ochii științelor umaniste. Atenția ei mă îndeamnă să cotrobăi prin cărți, să descopăr legământul dintre istorie și literatură, două capitole ale Creației ce se sprijină reciproc precum doi arbori bătrâni. Amândouă sunt discursuri despre Om, acțiunile lui fiind înregistrate de cronicile vremii. În literatură, Omul s-a autointerpretat și modelat pentru a putea încăpea în paginile unei cărți, imortalizându-și astfel calitățile și defectele în cerneală. Acest proces a dat autenticitate cărților și a influențat mentalitatea maselor și curentele culturale.

Un exemplu elocvent despre cum textul literar se construiește sub incidența contextului istoric privește Renașterea, pe autorul englez William Shakespeare și capodopera sa, tragedia Romeo și Julieta (1597). La el mă voi opri în acest articol. Sub privirea ființei cu ochii îngălbeniți de vreme, îmi las mintea să redescopere epoca și pe oamenii ei.

Povestea a doi îndrăgostiți nefericiți apare încă din Antichitate, în Metamorfozele lui Ovidius (sub forma lui Pirma și a Tisbei), respectiv în Efesiaca lui Xenofon din Efes, dar prima consemnare a unor elemente contextuale concrete din tragedia lui Shakespeare este în Divina Comedie, impresionantul poem al italianului Dante Alighieri, scris cu scopul de a critica decăderea morală a regiunilor italiene, cum ar fi Florența și Lombardia. În cadrul acestuia, se regăsesc numele familiilor rivale – Montague (Montecchi) și Capulet (Cappelletti) – nume pe care le va adopta Shakespeare. Nedumerirea mea crește când observ că al doilea nume este înregistrat de istorie ca provenind din Cremona, extinzând astfel aria conflictului real în întreaga Lombardie, dincolo de Verona.

Cât privește povestea în sine, prima ei versiune cunoscută a fost povestea despre Mariotto și Ganozza, scrisă de Masuccio Salernitano în 1476 și desfășurată, după vorbele autorului, chiar în vremurile sale. Aceasta a fost apoi adaptată de Luigi da Porto în Istoria nou-descoperită a doi iubiți nobili, sub numele de Giulietta e Romeo. Deși ea prezintă influențe din Ovidius și Salernitano, se crede că povestea este autobiografică: da Porto a participat, pe 26 februarie 1511, la un bal din nordul Italiei, organizat de către clanul Savorgnan, din care făcea parte Lucina, iubita scriitorului. În dimineața următoare, membrii lui și-au atacat rivalii de la bal, clanul Strumieri, luptă din care da Porto a ieșit pe jumătate paralizat. El scrie povestea în onoarea ,,frumoasei și grațioasei” Lucina, pretinzând că evenimentul a avut loc în zilele în care Verona era condusă de Bartolomeo della Scala (un membru al familiei della Scala din secolul al XIV-lea, anglizat de Shakespeare ca Prinț Escalus).

Cel mai probabil, aceasta a fost una dintre multiplele surse de inspirație ale lui Shakespeare, surse printre care se numără însă și colecția de povești italiene Palatul Plăcerii, publicată de William Painter în 1567. Autorii societății elisabetane se inspirau adeseori din narațiunile orale care circulau în lumea italiană, datorită libertății de exprimare a sentimentelor.

Tragedia lui Shakespeare a fost pusă în scenă în 1597 la teatrul londonez Globe, fascinându-i de-a lungul timpului pe istorici prin elementele sale contextuale. În piesă sunt transparente  secretele cadrului social specific ,,Epocii de Aur” din vremea reginei Elisabeta I și culturii renascentiste engleze, ajunse la apogeul ei. Din unghiul relației text-context, Romeo și Julieta este o importantă sursă de documentare.

Astfel, în celebra scenă a balconului, cei doi tineri își declară iubirea printr-un limbaj aluziv, metaforic, formă de comunicare preferată în conduita elisabetană. În lucrările lui Baldassare Castiglione (autor italian tradus deja în vremea lui Shakespeare), se arată că bărbatul putea lansa o invitație cu ajutorul metaforei, lăsându-i femeii șansa de a-l refuza fără să îi lezeze onoarea. În spiritul acestei maniere de comunicare, Romeo îi mărturisește Julietei dragostea prin metafore referitoare la sfinți și păcate (populare în lirismul elisabetan), iar fata le extinde în conversația lor, semn că îi împărtășește sentimentele.

Un alt aspect din societatea acelor vremuri privește înțelegerea caracterelor și comportamentelor umane. Ea a fost influențată de ideologia Marelui Lanț al Ființei, care descria existența unei ierarhii între roadele Creației divine. Englezii socoteau femeia atât din perspectiva păcatului Evei, cât și din cea a ideilor lui Aristotel (conform căruia aceasta era un ,,bărbat deformat”), ceea ce o plasa pe o poziție inferioară în Marele Lanț al Ființei. Mariajul ei era stabilit de părinți după criterii ca beneficiile financiare și rangul social pe care căsătoria le putea aduce. Pe de altă parte, ideea răului din sexualitatea feminină conducea la impunerea unei conduite puritane, a unei morale foarte rigide, iubirea fiind admisibilă numai ca factor determinant al mariajului. Julieta încalcă această normă, fiind capabilă să se opună alegerilor tatălui său, răzvrătindu-se deci împotriva unei concepții esențial patriarhale.

Și Romeo trece prin momente în care se împotrivește stereotipurilor acelei perioade. Protagonistul refuză inițial să se lupte cu Tybalt, adică evită agresivitatea fizică, atitudine contrară prototipului comportamental masculin din societatea elisabetană. Chiar și în 1570, deși interzis, duelul ca mijloc de apărare a onoarei era practicat de nobilii englezi, iar uciderea cuiva putea fi legală dacă nu era provocată de furie oarbă ori beție sau dacă nu avea loc în spațiul public. Din această cauză, scrima italiană devenise populară la Londra în timpul în care este scrisă opera, pentru inițiere sau exercițiu putând fi găsiți nenumărați mentori.

O altă abordare interesantă a firii personajelor vine din credința contemporanilor lui Shakespeare în existența celor patru umori. Teoria, creată de Hippocrate în 500 î.Hr., avansa ideea că balansul umorilor ar determina sănătatea fizică și personalitatea fiecărui individ. Ea stabilea relații între funcționarea unor organe, macroelemente (pe care anticii le considerau fundamentul lumii materiale) și caracterele umane.

Flegma, asociată cu apa, este specifică pasivității, răbdării și calmului. Se credea că ea vine de la creier, caracterizând persoane cum ar fi Julieta. Sângele, reprezentat de aer, ar fi provenit de la inimă, însuflețindu-i pe oamenii sociabili, vorbăreți, deseori lideri, așa cum este Romeo. Bila galbenă este asociată cu focul și se considera că ar sta la baza impulsivității, dar și a loialității unor persoane precum Mercutio. Ea ar proveni de la stomac și îi descrie pe oamenii „care își ascultă instinctul”. Ultimul element determinant pentru temperamente și caractere era bila neagră a splinei, relaționată cu pământul, care dă naștere melancoliei, pesimismului și tăcerii. De-a lungul evenimentelor, Romeo trece printr-o schimbare a umorilor, ajungând, în cele din urmă, la o trăire întunecată, plină de durere.

Valoarea simbolică a întunericului și a luminii era speculată și în reprezentarea pe scenă a creațiilor dramatice din Epoca de Aur a Angliei. Piesele de teatru erau organizate în aer liber, în timpul după-amiezelor, astfel încât audiența să poată privi acțiunile eroilor în relație cu declinul luminii și instalarea întunericului.

Spectatorii erau atât din familiile celor bogați (persoane care aveau privilegiul de a sta uneori chiar pe scenă), cât și din populația comună. Din această cauză, Shakespeare a creat personaje reprezentative pentru elita societății, dar și pentru pătura de jos, cum ar fi doica Julietei care, prin limbajul simplist și glumele sexuale, exprimă clasa inferioară. Dimpotrivă, rafinatele structuri ale sonetelor au fost concepute pentru publicul cultivat, care le putea savura. Spre exemplu, la începutul piesei, când Romeo vorbește despre frumoasa Rosaline, apare popularul sonet italian, deseori folosit de bărbați pentru a exagera frumusețea femeilor dorite, dar inaccesibile. Așadar, așa cum piesa era influențată de calitatea și așteptările audienței ei, și audiența putea fi influențată de piesă.

Tragedia shakespeariană a avut un succes răsunător, străbătând secolele și punându-și amprenta asupra domeniului artistic. De-a lungul timpului, a cunoscut variate interpretări și adaptări la contexte noi de receptare. O nouă abordare a poveștii a fost făcută, de pildă, de către regizorul britanic Peter Brooke, în 1947, care a preferat să devalueze realismul poveștii, în pofida translatării acesteia pe scena modernă. În versiunea lui, cele două familii rivale nu se reconciliază la moartea îndrăgostiților.

Literatura modernă a fost mult influențată de această capodoperă a teatrului renascentist, iar impactul ei se poate recunoaște chiar și într-un detaliu lingvistic: în vocabularul englez, cuvântul Romeo a devenit un sinonim al termenului ,,iubit”.

Romeo și Julieta este, așadar, un text revelator pentru legătura dintre geniul autorului și contextul cultural-istoric în care a fost concepută opera. Creațiile literare sunt o extensie directă a personalității scriitorilor, iar scriitorii sunt martorii direcți ai evenimentelor contemporane lor. Literatura și istoria ajung să ni se prezinte ca două fețe ale aceleiași monede, pe avers stând efigia timpului, iar pe revers efigia artei (sau invers). Pierdută între rafturile istoriei, ea poate fi regăsită doar de cei gata să dea praful anilor la o parte.

Citește și: Marțea la ABADL

De ce sufletul nostru râvnește la poezie 

Posted on by Andreea FUDULI

Lectura este o pasiune pe care am descoperit-o încă de mică și pe  care am dezvoltat-o în timp, experimentând mai multe genuri, prezentându-mă la lansări de carte, exprimându-mi opiniile și ascultându-le pe ale celorlalți în privința anumitor subiecte. Ușor, ușor, m-am lăsat prinsă în vraja versurilor și am simțit cum mă dezmințesc referitor la căramizile ce au ajutat la construirea persoanei care sunt azi. Cred că fiecăruia ni s-a întâmplat să fim așa blocați sufletește, încât nu ne mai regăseam nici măcar în pasiunile noastre, nu-i așa? 

Pentru mine, poezia s-a dovedit a fi cheia de la lacătul potențialului meu, calea de evadare din inhibiții. Versurile au fost inspirația mea și m-au ajutat să privesc lucrurile dintr-o altă lumină, dar și să mă împrietenesc cu mine însămi. 

Mirată cu încântare de puterea ei, am reflectat asupra acestei schimbări pe care este capabilă să o producă în oameni. Poezia este limbajul celor ce-și conștientizează și-și valorifică sentimentele, emoțiile, gândurile, oricât de dezorganizate, spontane sau chiar refulate ar fi. Cuvintele îi dau sufletului glasul pe care de multe ori nu și-l găsește, impulsionându-l să caute, fără odihnă, până captează melodia inimii. De aceea, poezia ne atinge sufletul, nouă, cititorilor și ni-l alină încă din Antichitate și va continua să o facă pentru a deschide uși către viitor, către cei din jur, către noi înșine. Aceste uși sunt, de altfel, ferecate, fiindcă le ignorăm și rămânem constant în priza stresului zilnic, înecați în griji și dubii. O carte de poezii ne poate ancora în trecut, în momentele minunate pe care le-am trăit, dar și în cele dificile pe care le-am înfrânt, expunându-ne la marea noastră de gânduri, ale cărei valuri rămân altfel mute.

Medicina, ingineria, avocatura, toate sunt preocupări nobile, necesare pentru susținerea traiului uman, dar spiritul nostru râvnește la poezie, care vine odată cu dragostea, pasiunea, înțelegerea profundă și îndemnul la introspecție. Am convingerea că, deși părem cuceriți definitiv de avansarea tehnologiei, lectura va continua să-i poarte pe valuri pe acei câțiva care aleg să-și exprime adevărata personalitate, nu pe cea pe care mediul social dorește să le-o atribuie. De aceea, poezia este arta de a face oceanul să intre într-un pahar, viața într-un vers și suferința într-o rimă. Ea creează puntea dintre realitate și idealul fiecăruia.      

Cred că poezia aduce armonia în viața tuturor, odată cu multe alte beneficii a căror importanță tindem să o subestimăm, precum stimularea memoriei, dezvoltarea abilităților de comunicare, îmbogățirea și articularea ideilor. Sunt abilități pe care le consider esențiale în viața mea. Abilități pe care poezia garantează să ni le dezvolte.

M-aș bucura, deci, tare mult dacă rândurile pe care tocmai le-ați citit vă vor ajuta să vedeți imensa valoare a versurilor. 

Citește și: Copiatita endemică

Copiatita endemică

Posted on by Ana STALIANOV

Pășim cu prudență în cotloanele mai întunecate ale învățământului românesc, atinse de o boală cronică. La fel ca în pandemie, ne-am pus masca de protecție, ne-am dezinfectat condeiul, am completat declarația că ne expunem pe proprie răspundere și am ieșit pe teren. În acest material (care, cu părere de rău, cred că nu prea va reuși să schimbe mare lucru) vom încerca să facem măcar puțină lumină asupra unui fenomen ce pare să fie o parte din identitatea noastră. Primul pas în rezolvarea unei probleme este identificarea ei, nu-i așa?

Boala de care suferim s-ar putea numi copiatită endemică. Ne-a atins pe fiecare dintre noi la un moment dat, fie că e vorba de o temă mică, de o privire nevinovată la colegul de bancă în timpul unei lucrări scrise, o șoaptă inocentă, o consultare justificată a materialelor didactice de sub bancă, de prin mâneci sau din alte locuri în care și-ar putea trăi scurta viață copiuțele. Mereu sub pretexte scuzabile. Ne-am obișnuit ca la aproape fiecare test să fie măcar cineva care folosește alte resurse decât cele acumulate în interiorul cutiei craniene (dacă nu credeți, însemnă că nu știți și aici vreau să-mi cer scuze de la toți cei care se simt trădați). Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem impresia că „se duce naibii țara”, însă nu vreau să ne băgăm în politică, un teren mlăștinos, putem spune, care oricum nu-i (încă) treaba noastră. Ce consider, totuși, că e treaba noastră este educația, compromisă și de practica pusă în discuție.

De ce se copiază? Ce a cauzat coruperea „tinerelor suflete care au în mână viitorul patriei noastre” (cum se tot spune)? Să fie oare o cruntă lipsă de responsabilitate? Să fie oare un eșec al sistemului educațional? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări va trebui să facem o călătorie până la rădăcinile problemei.

Cei mai mulți dintre noi sunt de părere că se copiază pentru că nu se învață, un motiv perfect valid, care nu cred că necesită explicații suplimentare. Acum vine întrebarea mai grea: de ce nu se învață? Un răspuns elementar ar fi: de lene. Lenea, inamicul numărul unu al tuturor posibilelor performanțe școlare și extrașcolare… O consecință a lenii este o proastă valorificare a timpului, deși nu depind neapărat una de cealaltă. Un alt răspuns ar fi că elevii au alte priorități, învățarea nenorocitelor de formule neaflându-se pe listă. Există și elevi de care pur și simplu nu se lipește o materie studiată, care nu sunt făcuți pentru a o studia. Din nevoia de a trece clasa, aceștia recurg la copiat. Trăiască Sfântul Pinci!

Ce ne facem, însă, cu elevii care învață, care se străduiesc să acumuleze informații în depozitul lor intelectual, dar care nu au încredere în resursele proprii, apelând, de aceea, la unele exterioare? Aici poate fi vorba doar de nesiguranță, însă rădăcinile problemei îmi pare că sunt mult mai adânci: mă refer la uriașa presiune de a avea note mari, pusă pe micii umeri ai beneficiarilor de educație. La ce bun să ai note mari? Da, desigur că e bine să ne străduim să învățăm, să ne dăm silința, bla, bla, bla, n-am zis că n-ar fi, însă ce valoare mai au rezultatele excepționale dacă la baza lor au stat valori șubrezite și neuroni pensionați prematur? Ce rost mai au notele mari dacă obținerea acestora formează caractere mici? Se ratează chiar scopul educației, în favoarea unor satisfacții mărunte de moment. Trăim în plin Ev al Mediilor. 

În acest Mediu (Ev) corupt este foarte probabilă și convertirea celor inițial cinstiți. Poate că unii copiază pentru că pur și simplu nu vor să pară tocilari, pentru că vor să se „integreze” sau poate că au văzut că e mult mai simplu să copiezi și „oricum o face toată lumea”, deci copiatul devine obișnuință.

De asemenea, mai sunt situații în care, după ce materia a fost predată-notată în caiet ore la rând după dictare, o clasă este silită să învețe să zicem șaisprezece pagini de manual, la o materie care apare în orar o dată pe săptămână și care inițial părea relaxantă. Atunci se creează parteneriate (formate din elevii claselor testate în aceeași zi), proprietatea privată devine proprietate publică și se pun în practică și alte operațiuni desfășurate cu discreție, asemenea unor strategii de afaceri bine puse la punct. Aici copiatul apare ca formă de protest, ca formă de rezistență în fața cruntei sorți. 

Având în față tabloul elevilor care au recurs la copiat, pornind de la cei cărora le-a fost lene până la săracii elevi asupriți de soartă și toate categoriile intermediare, ne punem întrebarea: este copiatul scuzabil? 

În loc de a da imediat un răspuns monosilabic, vom continua tortura cititorului, spunându-i că trebuie să ne gândim bine, căci, deși copiatul nu este păcatul suprem și nu i se aplică pedeapsa capitală, produce daune grave. 

De asemenea, să nu uităm că profesorii nu sunt niște torționari, ci sunt de partea noastră, căci avem un scop comun: educația. În momente critice, să nu uităm să ne păstrăm integritatea, iar asta exclude plânsul cu șapte rânduri de lacrimi spre a primi note mari din compasiune. 

Mai mult, nu există nicio materie la care este obligatoriu să avem media 10 (după cum se citează din înțelepciunea populară). Notele pot avea valori de la 1 la 10, deși, într-adevăr, strângem din dinți când vedem că am luat notă mică la o materie de 2 lei. Nu există materii de 2 lei, ci doar materii de care nu este interesat un individ (sau un colectiv). Acum puteți să aruncați cu pietre cât vreți, dar voi spune că fiecare materie este importantă și contribuie în felul ei și în proporții diferite la dezvoltarea fiecărui elev. La noi este o problemă de mentalitate: avem impresia că trebuie să știm de toate, să tocim și să luam note mari, că trebuie să învățăm, de pildă, matematică pentru a ne satisface orgoliul (al nostru, al părinților, al profesorilor, al… școlii etc.) de a ști matematică. În realitate, matematica ne antrenează creierul, gândirea logică, ne pregătește pentru a putea rezolva și alte probleme decât cele din manualul pătat de lacrimi. Așa că nu cred în argumentul potrivit căruia „când mergem să luăm pâine n-o să ne ceară nimeni teorema lu’ Pitagora”. Dimpotrivă, cred că trebuie să conștientizăm că învățând realmente ne construim pe diverse direcții. Fiecare materie ne învață diferite lucruri care ne vor fi utile mai târziu, iar unele, poate, ne dau lecții de viață. 

Simt cum freamătă de indignare persoanele care vor să urle că „sistemul e de vină”. Desigur că sistemul nu este perfect și desigur că avem și noi frustrările noastre (!), dar lăsați-mă să vă dau o veste: deși multă lume s-a plâns de sistem (nu este un secret că necesită îmbunătățiri), este prea puțin probabil să se mai facă vreo schimbare majoră până terminăm noi liceul. Totuși, mai în glumă, mai în serios, noi suntem „tinerele suflete care au în mână viitorul patriei noastre”, noi vom ajunge mai târziu să decidem ce se alege de țară, așa că ar fi cazul să ne scuturăm bine de tot, pentru că, în primul rând, este penibil să ne furăm pe noi înșine. 

Se copiază într-o veselie tragică la teste, la teme și oriunde e posibil, prin metode atât de inovative, pe care, din motive evidente, nu le voi expune. Tabloul este absurd: elevii dornici de cunoaștere, se presupune, sunt, în realitate, dornici de a fenta sistemul, de a-i păcăli pe profesori, când, de fapt și de drept, își îngreunează singuri existența. Căci copiatul presupune și el… eforturi intense. 

Suntem generația copy-paste. (A, da! Un sfat pentru necunoscători: dacă aveți o temă, în special la o materie cum e româna, și căutați inspirație în mediul online și găsiți ceva prea bun ca să fie adevărat, înseamnă că este prea bun ca să fie adevărat. Probabil veți descoperi cu groază că profesorului de la clasă nu i-au fost respectate drepturile de autor. Și chiar dacă nu dați de materialele scrise de profesor, ceea ce ar fi un caz bun, există un caz rău, în care să dați peste niște prostii fără sens. Riscul vostru.) 

Și acum, câteva consecințe pe termen lung. Ce se întâmplă când cei care copiază se fac oameni mari? Se dau oameni mari? Sunt instalați în roluri de oameni mari? Ajung oameni mari peste noi, oamenii… mici? Au ei capacitatea, determinarea, sistemul de valori pe baza cărora să ia decizii corecte și bune pentru societate? Sau perpetuează reflexul hoției, al corupției și al toleranței față de ele? De practicile dăunătoare sănătății naționale suntem cu toții conștienți, ele lăsându-ne impresia că, pe scurt și în termeni colocviali, „se duce naibii țara”!

Deci, copiatul NU este scuzabil, oricâte scuze am avea. Credeți-mă, pe termen scurt sau lung, un om sincer, care acționează pe baza unor principii și valori, este cu mult mai apreciat decât cel cu note mari, căci suntem oameni, nu o foaie de catalog. 

Aceste gânduri vin de la cineva care a mai păcătuit la viața lui; să nu vă imaginați că vă vorbește cine știe ce guru! Dar chiar cred că este timpul pentru o schimbare, pentru un protest silențios, în care să spunem lucrurilor pe nume și să nu mai încercăm să ne păcălim pe noi înșine. Deși conștientizez că fenomenul extins al copiatului nu va dispărea de tot, am putea începe cu un: SĂ NU MAI COPIEM ATÂT DE MULT! 

Citește și: Să consumăm artă!

zari albastre

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

Facebook-f Instagram Mail-bulk

DREPTURI DE AUTOR

Toate drepturile privind informațiile publicate pe site-ul www.zarialbastre.ro de către Zări Alb Astre aparțin publicației Zări Alb Astre. Copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial este permisă numai cu acordul scris al conducerii Zări Alb Astre.

ISSN 2971 - 9666
ISSN-L 1843 - 2034

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono